Cele mai multe garduri vii din zonă sunt de tuia. Nu pentru că tuia ar fi cea mai potrivită pentru Bărăgan, ci pentru că e cea mai vândută. În august se vede diferența: gardurile udate prin picurare sunt verzi, celelalte au pete ruginii și goluri la bază.

Un gard viu bun pentru zona noastră trebuie să treacă prin trei lucruri: o vară lungă, uscată, cu săptămâni peste 35 de grade; vântul de iarnă pe câmp deschis; și pământul greu, adesea cu calcar. Speciile de mai jos sunt alese după asta.

Speciile care se descurcă la noi

Lemnul câinesc (Ligustrum). Este, pentru cele mai multe curți din zonă, alegerea cea mai sigură. Suportă seceta, pământul cu calcar și tunsul des, crește repede și se îndesește ușor de la bază. E semipersistent: în iernile geroase pierde o parte din frunze și le reface primăvara. Dacă îți trebuie ecran și în ianuarie, ține cont de asta.

Carpenul (Carpinus betulus). Un gard viu clasic, cu frunză căzătoare, care însă își păstrează frunzele uscate, maronii, până primăvara. Așa că închide vizual și iarna. Suportă pământul greu și tunsul sever. Cere udare în primii ani, după aceea se descurcă.

Tuia orientală (Platycladus orientalis). Mai puțin cunoscută decât tuia obișnuită, dar mai rezistentă la secetă și la căldură. Pentru cine vrea neapărat un gard veșnic verde de conifere, este varianta mai potrivită pentru Bărăgan.

Tuia Smaragd (Thuja occidentalis). Cea mai plantată. Arată foarte bine când e udată, dar are rădăcini aproape de suprafață și suferă vizibil în verile uscate. Merge în zona noastră doar cu picurare, toată vara, în fiecare an. Fără picurare, e un gard pe care îl înlocuiești pe bucăți.

Laurul (Prunus laurocerasus). Frumos și des, dar suferă la vântul uscat de iarnă: frunzele se ard pe partea expusă. Îl recomandăm doar în locuri ferite, lângă un zid sau între case, nu ca gard spre câmp.

Buxusul. Nu îl mai recomandăm pentru garduri lungi. Molia buxusului a ajuns de câțiva ani și în zona noastră și poate defolia un gard întreg într-o vară. Cere tratamente repetate, an de an.

Distanța și șanțul

Un gard viu care rămâne gol la bază e aproape întotdeauna plantat prea rar sau tuns greșit de la început. Două lucruri țin de plantare:

Șanț continuu, nu gropi separate. Pământul se lucrează pe toată lungimea, se amestecă cu material organic, iar rădăcinile au un strat afânat comun, nu câte o groapă izolată în argilă.

Distanța. De regulă între două și patru plante pe metru liniar, în funcție de specie și de mărimea lor la plantare. Pentru un gard des de jos până sus, se plantează pe două rânduri, în zigzag. Mai des nu înseamnă mai bine: plantele prea înghesuite se concurează pentru apă și se golesc la interior.

Coletul la nivelul solului. Planta se așază la aceeași adâncime la care a stat în ghiveci sau în balot, nu mai jos. O tuia îngropată cu zece centimetri prea adânc se usucă lent, în doi-trei ani, și nimeni nu mai face legătura cu plantarea.

Cât de departe de gard

Lasă loc să tunzi pe ambele părți. În practică, gardul viu se plantează la cel puțin jumătate din lățimea lui finală față de gardul de împrejmuire, de obicei la 50–60 cm, ca să poți ajunge cu foarfeca pe partea din spate fără să intri la vecin.

Pentru arbori, Codul civil cere de regulă o distanță de cel puțin 2 metri față de linia de hotar; gardurile vii sunt exceptate de la regula asta, dar regulamentul local de urbanism poate prevedea altceva. Și, oricât de exceptat ar fi, un gard de doi metri care umbrește grădina vecinului merită o discuție înainte, nu după.

Când se plantează

Toamna, între octombrie și decembrie, e fereastra cea mai bună. Pământul e încă cald, rădăcina lucrează toată iarna, iar planta pornește în primăvară deja prinsă, cu un avantaj de câteva luni înainte de prima vară.

Martie–aprilie e a doua fereastră. Merge, dar planta intră în iulie cu rădăcini de trei luni, deci udarea în prima vară e obligatorie.

Plantele la ghiveci se pot planta și vara, cu condiția să le uzi zilnic primele săptămâni.

Udarea, în primii doi ani

Orice gard viu, oricât de rezistent la secetă, are nevoie de apă până se prinde. Cel mai simplu și mai eficient e un furtun de picurare de-a lungul șanțului, sub mulci, legat la sistemul de irigații. Udă la rădăcină, nu pe frunză, și nu pierde apa în vânt. Dacă ai deja irigații pentru gazon, gardul viu trebuie să fie pe zona lui, nu pe aceeași cu aspersoarele — au nevoi diferite. Prețurile pentru un sistem complet sunt în Cât costă un sistem de irigații.

Prima tăiere și forma

Prima tăiere se face în primul an, chiar dacă pare că strici planta. Este exact ce o obligă să se ramifice jos. Un gard lăsat să crească liber doi ani ca să „prindă înălțime" se golește la bază și nu se mai îndesește niciodată complet.

Forma corectă e ușor trapezoidală: mai lat la bază, mai îngust sus, ca lumina să ajungă și la ramurile de jos. Un gard tuns drept sau mai lat sus își umbrește singur baza.

De regulă, gardul viu se tunde de două ori pe an: la sfârșitul primăverii, după prima creștere, și la sfârșitul verii. Nu tunde târziu toamna: lăstarii noi nu se maturizează până la ger și îngheață.

Mărimea la plantare și prețul

Un gard viu plantat la 60 cm și unul plantat la 150 cm arată aproape la fel după câțiva ani. Primul costă o fracțiune din al doilea. Plantele mari cumpără timp, nu calitate. Cum intră asta în costul total al unei grădini, am scris în Cât costă amenajarea unei grădini.

Dacă vrei să alegem împreună specia pentru curtea ta — după pământ, expunere, vânt și cât de repede îl vrei închis — vezi ce facem la plantarea gardurilor vii sau cere o vizită.